Din nou sunt răscolită de amintiri,și din nou sunt pusă în situația de a forma schița unei evoluții.Am fost de multe ori întrebată cum m-am apucat de blogging:la școală,în privat sau la diferite interviuri pe care le-am acordat revistelor locale sau anumitor bloggeri.Am obținut premii și m-am bucurat de o activitate intensă,pe care aș vrea să o împărtășesc cu voi.Însă înainte de asta aș vrea să îmi cer scuze pentru postările rare,însă nu am timp,și chiar dacă aș vrea să postez,nu pot să o fac din cauza admiterii la facultate,pentru care trebuie să învăț zi și noapte,după cum am precizat în postarea anterioară.

    Aș vrea să pot spune că nu a trecut vacanța,că acum nu mă aflu într-un week-end normal de școală.Aș vrea să spun că încă mai sunt un copil și visez la cum aș putea să-mi îmbrac mâine păpușa preferată.Însă,pe măsură ce creștem,timpul se scurtează și se furișează pe lângă noi ca un mic fulger nemilos.Ce nu pot schimba,însă,este Marele Ceasornic,știi,acel ceas bătrân care datează de milenii și până astăzi,acela care a sfârșit Epoca lui Darwin și Secolul de Aur,acela care îți spune: ,,De acum nu mai ești un copil,de acum trebuie să te zbați pentru viitorul tău,de acum ai responsabilități și trebuie să-ți faci planuri,altfel vei trăi de pe azi,pe mâine...”.Nu vreau să vorbesc despre frumoasa-mi perioadă în care aveam patul plin de jucării și îmi era frică și de umbra minusculei broscuțe țestoase pe care o țineam captivă în acvariu,ci vreau să răspund cu acest articol la postarea lui Chucky care mi s-a părut deosebit de interesantă,și am vrut să-i povestesc ei și vouă dorința mea arzătoare în ceea ce privește această facultate și de ce îmi doresc eu cu atâta ardoare să devin un medic.