Am ascultat,am trăit și am văzut.Am văzut mulți dintre prietenii mei plecând din țară,am trăit cu gândul la multe despărțiri care au avut loc în sufletele lor sfâșiate de sărăcia aceasta precară,am ascultat cum străinătatea i-a schimbat și le-a oferit altă educație,cu care ei nu fuseseră obișnuiți de acasă.Și de ce nu este capabilă această conducere să îi țină aproape?De ce în fiecare an pierdem din
ce în ce mai mulți compatrioți,în schimbul unor hârtii pe care sunt desenate niște numere?Pentru că,în această țară,și peste tot în lume,doar aceste hârtii pot aduce fericirea;desigur,o fericire falsă și șterasă,însă aparent înșelătoare.
     Întotdeauna mi-am dorit să fiu medic.Cariera în medicină beneficiază de multă reclamă,cel puțin la mine în familie.De când am fost mică mi s-a insuflat că eu TREBUIE să ajung un medic.Am crescut cu ideea aceasta,m-am specializat la profilul care se presupune că mă va ajuta să intru la facultate.Am vise mărețe,speranțe și ambiție,însă,o meserie care cere atât de multe,precum e medicina,e plătită prea puțin în această țară.

Ceea ce am observat eu de la o vreme încoace este faptul că din ce în ce mai multă lume își cumpără animale de companie precum pisici sau câini ,deși stau la apartament.Ei bine,și eu mă aflu printre ei.Am decis să scriu un articol despre câinele meu și viața pe care o duc cu el într-un apartament.O persoană care mă cunoaște extrem de bine și care este un cititor ,,înfocat" al blogului meu,mi-a propus să scriu această postare despre Sheila,micuța mea Yorkshire Terrier Toy,despre cum trebuie ea îngrijită și ce este așa special în a ține un câine într-un apartament.Nu e nimic deosebit,dar,cea mai mare calitate este că îți schimbă viața.Și a da,că este un câine.
   Pe Sheila am primit-o acum doi ani,pe data de 1 iunie.Înainte îmi dorisem foarte mult un câine.Desigur că părinții mei mi-au făcut hatârul,iar înainte de Sheila am avut cel puțin patru câini pe care i-am ținut în apartament,însă nu am rezistat mai mult de două săptămâni fără să uit să-i scot afară,să le dau de mâncare sau să-și facă nevoile.Pe măsură ce am crescut,am realizat că,totuși,ar trebui să învăț să fiu capabilă de creșterea unui animal de companie în acest apartament,deoarece,fiind singură la părinți,nu am știut niciodată cum este să ai grijă de cineva sau de ceva.Când am primit-o pe Sheila am învățat că dragostea poate fi împărțită și unui mic ghemotoc de blană ca și ea,că mâncarea nu este doar pentru oameni și că loialitatea nu ține cont de trup.Sheila mi-a fost alături întotdeauna,când mulți dintre prietenii mei (oameni) nu au făcut-o.

   De câțiva ani buni am început să studiez cu ajutorul cărților(și nu numai),anumite comportamente adolescentine,care de care mai îndrăznețe,cum se manifestă,prin ce ajung să se dezlănțuie,și ce repercusiuni strâng deținătorii acestora.Bineînțeles,adolescența este caracterizată de amplificarea tuturor sentimentelor,tragedierea și dramatizarea lor.Însă,povestea acestui articol nu va fi despre comportamentele adolescenților notorii,ci despre intimidarea care are loc peste tot,despre spălarea creierului și mai ales,despre sinuciderea în timpul adolescenței.
    Acum un an,poate și mai mult,am văzut pe internet cazul Amandei Todd.Spun că l-am văzut,deoarece,această fată,Amanda Todd,și-a postat ,,video-ul sinuciderii” pe internet.Era o fată normală și drăguță,ducea o viață liniștită,până ce a comis o greșeală.Da,greșeala de a-și arăta trupul gol în fața unui străin,cu ajutorul camerei web.Bineînțeles,a făcut-o pentru că acesta îi oferea mii de complimente.Evident,a fost o capcană.Au ajuns poze cu ea pe site-uri de socializare,a început vâlva pe internet,și așa,aceasta a ajuns singură,fără nici un prieten,fără un umăr pe care să plângă în zilele de necaz.Dacă vreți să vedeți cu ochii voștri întreaga poveste a acestei fete,puteți viziona videoclipul despre care menționam mai sus: