Astăzi am preferat să fiu directă..fără metafore,epitete sau cuvinte cu înţeles ascuns.Prefer asta deoarece aşa simt,şi mă bucur că în sfârşit mi-am dat seama cu exactitate că simt şi eu ceva.
Până la ce sunt bune sfaturile?Că le spui,le spui cu atâta drag..şi îţi dai seama că,nimeni nu ţi le ascultă.Pentru ce sunt prietenii?Îi vezi lângă tine,deşi majoritatea te mint cu probabilitate,iar cei care nu o fac sunt pur şi simplu sătui de tine.Degeaba plângi,nimeni nu ţine cont de lacul de lacrimi pe care tu îl verşi într-o zi..mi se pare..atât de inutil.
Am învăţat să nu te destăinui nimănui care nu e apropiat ţie,să nu spui nici cel mai mic secret,deoarece acel cineva s-ar putea să facă din ţânţar armăsar.Da,ok,dar cum rămâne cu situaţiile în care prietenii pe care tu i-ai considerat ca fiind degetul tău mare spun ceea ce tu ai crezut că ei au păstrat secret?Te ridici,mergi mai departe,ierţi..da..ierţi că altceva nu ai ce face.Dar ei?Ei nu iartă,sunt prea cruzi cu ei însăşi şi nu pot trece peste un act pe care ei îl consideră ca fiind o trădare.
Prin această postare am vrut să trag un semnal de alarmă asupra celui care îţi este prieten şi asupra aceluia care îţi este duşman.Prieteniile pe viaţă sunt puţine,majoritatea sunt de 1 an-2..oare ar trebui să ne trezim?