Tu,mă faci să mă simt atât de vie!Răscoleşti în mine tot,infinitul absolutului mă poartă pe valurile tale.Eşti lumina care,mă îndrumă spre un alt cer,un alt început de viaţă.Nu ţi-aş mai da drumul niciodată!Oare va trebui să plec fără tine,din această lume muribundă,unde fericirea îşi are limitele îngrozite de trecut?Mă vei lăsa?Eşti paranteza din simpla mea frază,ce deschide un alt amănunt în această nesfărşită viaţă a mea.Picioarele mele s-au încălzit păşind pe un nisip cald.Eşti tu..
Cine a spus că tot ceea ce iubeşti trebuie să şi treacă?Cine poate spune vreodată că trăirile mele adâncite în întrebări fără răspuns nu pot căpăta o formă?Oare totul e aşa cum vor alţii,sau eu îmi construiesc destinul,ca un castel la marginea plăji?Aş putea să îmi murdăresc mâinile de praf,dar eşti aici pentru a le curăţa.Întrebări fictive,narate asupra mea,totul pare doar o joacă.Oare cei ce spun că plutesc,au simţit cu adevărat acea senzaţie?Şi dacă da,şi-au dat seama oare,de ce?
Sunt doar eu,o trăire nostalgică,şi care e mereu lângă tine.Vocea ta e scânteia care aprinde în mine acel foc greu de stins,de potolit.Oare am ştiut vreodată că te iubesc?